Vinul românesc, sabotat din interior: statul taxează corectul și protejează evaziunea

România reușește performanța rară de a avea un sector vitivinicol competitiv internațional și, în același timp, să îl trateze ca pe o problemă administrativă minoră. În timp ce Franța, Italia și Spania își transformă vinul într-un instrument strategic de putere economică și culturală, statul român îl ține captiv într-un hățiș birocratic, fără direcție, fără viziune și, mai grav, fără interes real.

Datele sunt brutale și nu mai pot fi ignorate: aproximativ 200 de milioane de litri de vin circulă anual în afara sistemului fiscal. O piață neagră estimată la 3 miliarde de lei. Peste 570 de milioane de lei TVA pierdut. Nu vorbim de excepții. Vorbim de un sistem paralel tolerat.

Și atunci apare întrebarea esențială: de ce statul român apasă exact acolo unde există conformare și închide ochii unde este evaziune?

În loc să combată zonele gri – lipsa trasabilității strugurilor, fragmentarea artificială a producției, portițele legislative evidente – autoritățile aleg calea comodă: împovărează producătorii corecți. Acciza pe vin este aproape irelevantă ca venit bugetar, dar mecanismele birocratice asociate – garanții, blocaje de capital, proceduri excesive – sufocă exact segmentul care susține economia reală.

Rezultatul? O anomalie economică: cei care plătesc sunt penalizați, iar cei care evită sistemul sunt, în fapt, protejați de slăbiciunea instituțională.

Semnalul tras de Asociația Degustătorilor Autorizați din România (ADAR) nu este nou. A fost reiterat clar pe 10 martie, în cadrul conferințelor de specialitate. Producători, oenologi, manageri de crame – toți au indicat aceleași disfuncționalități. Răspunsul autorităților? Amânări. Tăcere. Evitare.

Această lipsă de reacție nu mai poate fi interpretată ca neglijență. Devine o formă de complicitate administrativă.

România nu pierde doar bani. Pierde poziționare, pierde brand, pierde o șansă reală de a construi un vector economic integrat: agricultură – turism – export. Vinul este una dintre puținele resurse unde avem tradiție, calitate și recunoaștere. Și totuși, alegem să îl tratăm ca pe o problemă fiscală minoră, nu ca pe un activ strategic.

Problema nu este că statul nu știe ce are de făcut. Problema este că refuză să facă diferența între consum propriu și activitate economică mascată. Refuză să introducă trasabilitate reală. Refuză să lovească acolo unde evaziunea este cuantificabilă și evidentă.

În schimb, lovește unde este ușor.

Dacă această direcție continuă, efectele sunt previzibile: investiții înghețate, competitivitate erodată, piață distorsionată și, în final, dispariția treptată a producătorilor serioși în favoarea unei economii informale.

Vinul românesc nu are nevoie de pedepse suplimentare. Are nevoie de un stat care să-și facă treaba.

Până atunci, realitatea este simplă și incomodă: nu lipsa potențialului ne trage în jos, ci incapacitatea de a-l administra.