„Oieritul nu a început cu noi și, cu siguranță, nu se va termina cu noi.” Poate că aceasta este cea mai simplă concluzie a unei dezbateri care, dincolo de cifre, programe, politici agricole și problemele cu care se confruntă astăzi crescătorii de ovine, a readus în atenție o realitate pe care România nu își mai permite să o privească superficial: oieritul nu estedoar o activitate economică, ci parte din identitatea, istoria, cultura și patrimoniul rural al acestei țări.

La AGROALIM 2026, AgroExpert a deschis porțile unei noi emisiuni dedicate exclusiv zootehniei românești – „Ora de Zootehnie”, realizată și moderată de Radu Antohe, un proiect editorial care își propune să aducă în fața publicului problemele reale ale fermierilor, prin dialog cu specialiști, reprezentanți ai instituțiilor statului, cercetători și oameni care cunosc zootehnia nu doar din documente și statistici, ci din realitatea de zi cu zi a acestui sector.

Prima ediție a avut ca temă „Viitorul oieritului între încercări și certitudini”, iar alegerea subiectului nu a fost întâmplătoare, pentru că într-o perioadă în care crescătorii de ovine se confruntă cu restricții, dificultăți comerciale, probleme sanitare-veterinare, presiuni economice și o permanentă nevoie de adaptare, întrebarea fundamentală devine una simplă, dar cu implicații profunde: ce facem cu oieritul românesc și, mai ales, ce facem pentru ca el să existe și peste generațiile noastre?

În jurul mesei de dezbatere s-au aflat Iacob Lelior, directorul general al Agenției Naționale pentru Zootehnie, Nicolae Cioranu, președintele Federației Naționale ROMOVIS și președintele Asociației Crescătorilor de Ovine „Pastorul Crișana”, prof. univ. dr. Constantin Pascal, de la Universitatea de Științele Vieții din Iași, și dr. ing. Ioan Țapalagă, cadru universitar la Timișoara și specialist în creșterea ovinelor, fiecare dintre invitați aducând în discuție propria perspectivă asupra prezentului și viitorului oieritului românesc.

Discuția a pornit de la ceea ce poate fi considerat fundamentul acestei îndeletniciri: valoarea istorică și identitară a oieritului românesc, pentru că înainte ca zootehnia să fie definită prin indicatori de producție, scheme de sprijin, programe de ameliorare sau tehnologii moderne, creșterea oilor a reprezentat pentru comunitățile rurale românești o formă de existență, de continuitate și de transmitere a unui patrimoniu care a traversat secole.

Iar atunci când vorbim despre oieritul românesc nu putem ignora transhumanța, fenomen pastoral care depășește cu mult dimensiunea unei simple deplasări sezoniere a turmelor și care poartă în sine o parte importantă din memoria culturală a satului românesc, din relația dintre om, animal și teritoriu și din modul în care generații întregi de crescători au învățat să valorifice resursele naturale ale acestui spațiu.

În acest context, rasele tradiționale românești, în special Țurcana și Țigaia, capătă o importanță care nu poate fi redusă doar la performanțele lor productive, pentru că în spatele acestor animale există un patrimoniu genetic format în timp, adaptat condițiilor specifice de creștere din România și transmis de-a lungul generațiilor de crescători care au selecționat, conservat și perpetuat caracterele acestor rase.

Aici apare una dintre cele mai importante teme discutate în cadrul emisiunii: ce înseamnă să păstrăm o rasă tradițională într-o zootehnie care intră tot mai mult în era digitalizării, a tehnologiilor moderne și a performanței măsurate prin indicatori economici?

Răspunsul nu poate fi acela de a alege între tradiție și modernitate, ci de a găsi echilibrul prin care tradiția să poată supraviețui tocmai datorită modernizării, iar patrimoniul genetic românesc să fie valorificat prin instrumentele unei zootehnii moderne, competitive și capabile să răspundă cerințelor pieței.

De aceea, programele de ameliorare genetică reprezintă mai mult decât simple mecanisme tehnice, iar rolul Agenției Naționale pentru Zootehnie devine unul esențial în acest proces, prin responsabilitatea de a contribui la consolidarea, conservarea și adaptarea permanentă a raselor de animale la condițiile de creștere, la cerințele economice și la posibilitățile de valorificare ale producțiilor obținute.

Într-o lume în care agricultura se schimbă cu o viteză fără precedent, în care tehnologia, genetica, digitalizarea și noile modele economice modifică inclusiv modul în care este privită exploatația zootehnică, România nu trebuie să își piardă propriile resurse genetice în încercarea de a copia modele care funcționează în alte spații, pentru că performanța nu înseamnă întotdeauna să renunți la ceea ce ai moștenit, ci să găsești modalitatea prin care ceea ce ai moștenit să devină competitiv în prezent.

Iar aici se află, poate, una dintre cele mai mari provocări ale oieritului românesc: să păstreze ceea ce este valoros din punct de vedere genetic și cultural, dar să se adapteze unei economii moderne, în care fermierul trebuie să fie în același timp crescător, manager, antreprenor și, din ce în ce mai mult, utilizator al tehnologiei.

Întrebarea „Mai avem sau nu oierit în România?” nu trebuie privită, așadar, ca o întrebare despre existența oilor în fermele românești, ci ca o întrebare despre voința noastră de a păstra un sector care are rădăcini adânci în istoria acestei țări și despre capacitatea statului, a specialiștilor și a fermierilor de a construi împreună un viitor pentru acest sector.

Pentru că oieritul nu poate supraviețui doar prin nostalgie și nici doar prin subvenții, după cum nu poate fi salvat prin decizii conjuncturale sau prin politici construite de la un ciclu administrativ la altul; are nevoie de strategie, de continuitate, de cercetare, de genetică, de educație profesională, de piețe, de infrastructură, de reprezentare și, mai presus de toate, de o viziune pe termen lung.

România are un patrimoniu genetic pe care nu l-a creat o generație și pe care nu are dreptul să îl piardă o generație.

Aceasta este, în fond, miza adevărată a discuției despre viitorul oieritului.

Pentru că putem vorbi despre digitalizare, despre inteligență artificială, despre ferme inteligente, despre noi tehnologii și despre piețe globale, însă niciuna dintre aceste transformări nu trebuie să însemne ruperea legăturii cu ceea ce România are deja și ceea ce alte țări nu pot cumpăra pur și simplu de pe piață: un patrimoniu genetic adaptat, o tradiție pastorală construită de-a lungul secolelor și oameni care încă știu să crească animale.

Prima ediție „Ora de Zootehnie” a arătat că viitorul oieritului nu trebuie privit nici prin prisma unui trecut idealizat, dar nici prin pesimismul celor care cred că această activitate nu mai are loc într-o economie modernă.

Viitorul trebuie construit între aceste două realități: între tradiție și inovație, între patrimoniu și performanță, între ceea ce am moștenit și ceea ce avem obligația să lăsăm generațiilor următoare.

Iar concluzia întâlnirii de la AGROALIM 2026 a fost una care merită să rămână nu doar în memoria celor prezenți, ci și în conștiința celor care iau astăzi decizii pentru agricultura României:

Oieritul nu a început cu noi cei de azi. Și 100% nu se va termina cu noi.

Pentru că unele lucruri nu sunt simple activități economice.

Sunt parte din ceea ce suntem.

SIMONA MAN

#AgroExpert #OraDeZootehnie #ZootehniaRomaneasca #OieritulRomanesc #ViitorulOieritului #Ovine #CrescatoriDeOvine #FermieriRomani #AgriculturaRomaneasca #Transhumanta #Turcana #Tigaia #PatrimoniuGenetic #AmeliorareGenetica #AGROALIM2026 #SecuritateAlimentara #SatulRomanesc #TraditieSiInovatie #RomaniaRurala #AgroExpertTV