Creșterea ovinelor în România, între potențial strategic și blocaje structurale majore

Sectorul ovin din România continuă să fie unul dintre pilonii tradiționali ai agriculturii naționale, cu un potențial economic și de export semnificativ. Cu toate acestea, realitatea din teren indică un cumul de disfuncționalități sistemice care limitează dezvoltarea, competitivitatea și capacitatea fermierilor de a valorifica eficient producția.

Una dintre cele mai acute probleme este absența unor mecanisme funcționale de stabilizare a pieței. Lipsa implicării statului în instituirea unor instrumente de garantare a unui preț minim pentru mieii și ovinele adulte expune crescătorii la volatilitate excesivă și la presiunea intermediarilor. În paralel, promovarea animalelor vii și a produselor din lapte de oaie pe piețele externe rămâne insuficientă, deși există cerere reală în zone precum Orientul Mijlociu sau Asia.

Transparența în formarea prețurilor este, de asemenea, deficitară. Marii exportatori operează într-un cadru opac, fără mecanisme clare de raportare publică a prețurilor de achiziție, ceea ce afectează capacitatea fermierilor de a negocia echitabil. În același timp, resurse importante, precum lâna, sunt în mare parte nevalorificate, în ciuda cererii existente pe piețe externe precum China.

Problemele structurale continuă cu susținerea insuficientă a formelor asociative. Cooperativele și asociațiile de producători, esențiale pentru consolidarea puterii de negociere și integrarea pe lanțul valoric, beneficiază de sprijin limitat. Accesul la pășuni rămâne dificil, blocând extinderea exploatațiilor și eficientizarea producției.

Cadrul legislativ și birocratic reprezintă un alt obstacol major. Procedurile greoaie pentru autorizarea fermelor de colectare, a centrelor de carantină și a unităților de procesare limitează capacitatea fermierilor de a realiza exporturi directe sau schimburi intracomunitare. În același timp, condițiile neunitare și adesea restrictive pentru abatoare și procesatori descurajează investițiile în lanțul de procesare.

Pe componenta sanitar-veterinară, lipsa unor programe coerente pentru eradicarea bolilor cu impact comercial major – precum scrapia, pesta micilor rumegătoare sau bruceloza – afectează accesul pe piețele externe. Mai mult, cadrul deficitar de acordare a despăgubirilor în caz de focare și transferul unor costuri către fermieri (vaccinări, certificări) amplifică presiunea financiară asupra sectorului.

Restricțiile privind alegerea medicului veterinar și lipsa de flexibilitate în organizarea serviciilor sanitar-veterinare reduc autonomia fermierilor, iar absența unor politici dedicate pentru susținerea transhumanței – practică tradițională cu rol economic și cultural – generează constrângeri suplimentare în mobilitatea efectivelor.

Direcție strategică necesară

În acest context, devine evidentă necesitatea unei repoziționări strategice a sectorului ovin. Declararea acestuia ca sector de interes național nu trebuie să rămână un simplu demers declarativ, ci să fie însoțită de politici publice coerente: mecanisme de stabilizare a pieței, investiții în procesare, sprijin real pentru asociere, simplificare legislativă și programe sanitare eficiente.

România dispune de resursele, tradiția și poziționarea geografică necesare pentru a deveni un actor relevant pe piața internațională a produselor ovine. Fără intervenții structurale însă, acest potențial riscă să rămână nevalorificat, în detrimentul fermierilor și al economiei agroalimentare naționale.

Probleme puse in discutie de NICOLAE CIORANU/PRESEDINTE -ASOCIATIA PASTORU-CRISANA

SIMONA MAN