OIERITUL ROMÂNESC: DE LA TRANSHUMANȚĂ LA BIROCRAȚIE — CUM AM REUȘIT SĂ NE TRĂDĂM PROPRIA IDENTITATE

OIERITUL ROMÂNESC: DE LA TRANSHUMANȚĂ LA BIROCRAȚIE — CUM AM REUȘIT SĂ NE TRĂDĂM PROPRIA IDENTITATE

România nu duce lipsă de discursuri despre „tradiție”, „autentic” și „valoare națională”. În schimb, duce o lipsă cronică de respect real pentru una dintre cele mai vechi și definitorii ocupații ale acestui spațiu: oieritul.

Astăzi, când oficialii vorbesc despre „modernizare”, „aliniere la standarde europene” și „reforme în zootehnie”, realitatea din teren este brutală: ciobanul român este împins încet, dar sigur, în afara propriei istorii.

TRANSHUMANȚA – DE LA SISTEM ECONOMIC LA PROBLEMĂ ADMINISTRATIVĂ

Timp de secole, transhumanța nu a fost doar o practică agricolă. A fost un mod de organizare economică, socială și culturală. A fost coloana vertebrală a satului pastoral românesc. Drumurile oilor au desenat harta neoficială a României înainte ca statul modern să existe.

Astăzi? Transhumanța este tratată ca o anomalie birocratică.

Ciobanul trebuie să justifice fiecare kilometru parcurs, fiecare animal deplasat, fiecare oprire. Avize, controale, restricții, sancțiuni. În loc să fie protejat, acest sistem ancestral este sufocat de hârtii și interpretări administrative făcute de oameni care n-au văzut o stână decât în poze.

POLITICI FĂRĂ MEMORIE

Cea mai gravă problemă nu este lipsa banilor. Este lipsa de înțelegere.

Politicile publice din zootehnie sunt construite într-un laborator steril, rupt de realitatea din munți și câmpii. Se vorbește despre performanță, dar se ignoră adaptabilitatea raselor locale. Se vorbește despre eficiență, dar se distruge echilibrul sistemelor extensive. Se vorbește despre sustenabilitate, dar se ignoră exact modelul care a funcționat sustenabil sute de ani.

Ironia este amară: România încearcă să copieze modele occidentale în timp ce Occidentul redescoperă și valorifică exact ceea ce noi distrugem — păstoritul extensiv, biodiversitatea, produsele tradiționale.

CIORBA DE REGLEMENTĂRI CARE UCIDE SPIRITUL STÂNEI

În loc să sprijine ciobanul, sistemul îl suspectează. În loc să-l încurajeze, îl descurajează. În loc să-l includă în decizie, îl ignoră complet.

Rezultatul? Tinerii nu mai vor să continue meseria. Stânele dispar. Drumurile de transhumanță se închid. Tradițiile devin decor de festival, nu practică vie.

Iar când ultimul cioban va închide stâna, vom organiza probabil un eveniment „de promovare a patrimoniului pastoral”, cu discursuri, bannere și fonduri europene — prea târziu și complet ipocrit.

TRADIȚIA NU ESTE UN LOGO

Nu poți vorbi despre „brand de țară” și „produs românesc autentic” în timp ce distrugi mecanismele care le-au creat.

Transhumanța nu este un simbol de pus pe etichetă. Este un sistem viu care are nevoie de libertate de mișcare, de încredere și de politici adaptate, nu de încorsetare.

Dacă statul român nu înțelege rapid acest lucru, oieritul va supraviețui — dar nu datorită politicilor, ci în ciuda lor. Iar când va deveni marginal, vom descoperi, din nou prea târziu, că am pierdut mai mult decât o activitate economică: am pierdut o parte din identitatea noastră.

SIMONA MAN