Laptele românesc între dependență și iluzia exportului strategic

România se află într-un paradox agricol greu de ignorat: în timp ce deficitul balanței comerciale pentru lapte și produse lactate se apropie de un miliard de euro anual, discursul oficial vorbește despre oportunități de export pe piețe îndepărtate, precum China.

În realitate, cifrele spun o poveste incomodă. Producția internă acoperă aproximativ 30% din necesarul de consum, ceea ce transformă România într-un importator structural de produse lactate. Practic, rafturile magazinelor sunt susținute, în mare măsură, de laptele provenit din alte state membre ale Uniunii Europene, în timp ce fermele autohtone se confruntă cu costuri ridicate, volatilitate și lipsă de predictibilitate.

Subvenții întârziate, fermieri blocați

În acest context fragil, întârzierile administrative devin mai mult decât o simplă disfuncționalitate birocratică. Hotărârile de Guvern necesare pentru efectuarea plăților subvențiilor aferente anului 2025 sunt încă blocate în circuitul instituțional, ceea ce afectează direct capacitatea fermierilor de a-și planifica activitatea.

Pentru un sector deja vulnerabil, lipsa lichidităților înseamnă investiții amânate, efective reduse și, în final, o scădere și mai accentuată a producției interne. Este un cerc vicios în care dependența de importuri se adâncește, iar competitivitatea fermelor românești scade.

Exporturi strategice sau exerciții de imagine?

În paralel, ideea unor „exporturi strategice” către piețe precum China ridică semne de întrebare legitime. În mod normal, exportul este o consecință a unui surplus de producție, nu o soluție pentru un deficit intern major.

A vorbi despre exporturi în condițiile în care nu îți poți acoperi propriul consum riscă să devină un exercițiu de imagine, mai degrabă decât o politică economică solidă. Fără consolidarea producției interne, astfel de inițiative rămân izolate și fără impact real asupra balanței comerciale.

Ce ar trebui să fie prioritar

Dacă România își dorește cu adevărat să reducă deficitul din sectorul lactatelor, direcțiile sunt clare:

-stabilizarea și predictibilitatea plăților către fermieri;
-investiții în procesare, pentru a crește valoarea adăugată internă;
-politici coerente de susținere a efectivelor de bovine;
–stimularea asocierii și a lanțurilor scurte de aprovizionare.

Fără aceste măsuri, orice discuție despre exporturi rămâne prematură.

Concluzie

Participarea la dezbateri televizate sau anunțurile privind deschiderea unor piețe externe pot crea impresia de acțiune, dar nu rezolvă problema de fond. România are nevoie, înainte de toate, să-și securizeze producția internă de lapte.

Altfel, vom continua să bifăm strategii pe hârtie, în timp ce realitatea din ferme și din piață rămâne neschimbată: dependență de importuri, vulnerabilitate și un deficit care crește de la an la an.